Mă plimb fără țintă învăluit de larma orașului ,iar pe alocuri de tăcerea nopții ; îmi imaginez că îl străbat de la un capăt la altul ,dar de fapt mă învârt în cerc .Ajung inevitabil de fiecare dată sub fereastra ta .Stau acolo o vreme, privesc în sus ,absorbit de emoțiile așteptării și de speranța că o să-ți zăresc chipul ,dar nu apari.Și iar pornesc agale în călătoria mea prin oraș .Las gândurile să-mi zburde liber în timp ce ,pas cu pas ,mă îndepărtez de fereastra ta .Încerc să nu mă gândesc la nimic, sau să mă gândesc la un noian de lucruri în același timp ,dar nu-mi iese , când îmi golesc mintea tu rămâi mereu acolo asemenea unei poezii pe care nu o mai pot uita, iar când las gândurile să mi-o invadeze fiecare din ele te poartă pe tine ; ca și cum orice obiect din univers poartă amprenta ta . Nu pot scăpa ,și …..fără să-mi dau seama ajung din nou sub fereastră. De data aceasta nu mai ezit , nu mai aștept , nu mai sper ….știu că nu o să apari .Mă resemnez și pornesc din nou în plimbarea mea vicioasă .
Mireasma trupului tău mă însoțește, indiferent unde m-ar duce pașii mei ,mi se pare că oriunde m-aș afla tot aerul are mirosul tău de mare , și trag cu nesaț la fiecare inspirație asemeni unui turist ce vrea să simtă briza oceanului . Culoarea ochilor tăi este și ea mereu prezentă cu mine pentru că oriunde m-aș uita verdele nu mai e verde , sutele de nuanțe de verde nu sunt acum decât una singură …….nuanța malachitului .Parcurg străzile asemeni unui somnambul ,nimic nu-mi atrage atenția , nimic nu mi-o distrage pentru că de fapt nu sunt atent nicăieri ; toate senzațiile îmi sunt blocate , văzul , auzul , mirosul , nimic nu pătrunde în mine – nici nu ar avea cum , sunt plin de ființa ta și nu mai am nevoie de nimic altceva . Te port în fiecare celulă , în fiecare atom al trupului meu , fiecare quarc al meu ești tu, și absolut nimic nu poate rupe această uniune cu tine . Chipul tău îmi apare mereu în fața ochilor asemeni unei călăuze . Mă iau după el , privirea mi se încețoșează și închid ochii ,în fond nu-mi folosesc la nimic , și așa nu merg acolo unde vor ei . Acum ,doar senzația de mișcare provocată de picioarele mele îmi mai spune că trăiesc , că sunt viu și că mă deplasez .Mă opresc dintr-o dată , deschid ochii surprins de dispariția chipului tău ,și văd din nou fereastra ta….Mă simt pierdut , debusolat , confuz ; nu pot înțelege de ce ajung mereu aici .Aș vrea să fug , ba nu ! , aș vrea să mor , să dispar , să se întâmple ceva ,doar să nu mai fiu purtat spre tine . Vreau să mă descotorosesc de tine , să mă lepăd de tine , să te uit , să nu-mi aduc aminte că te-am cunoscut vreodată.
Aș vrea să nu cunosc mirosul tău de mare pe care tânjesc să-l respir , aș vrea să văd culorile așa cum este normal și culoarea ochilor tăi să nu mai facă din mine un monocromat , mi-aș dori ca măcar pentru o clipă tot ceea ce ating să nu semene cu pielea ta fină,să simt texturi dure , asperități , grosimi . Vreau să fiu normal , vreau să simt normal , vreau să trăiesc normal . M-am săturat să fiu bolnav de tine . Ești ca o molimă și eu , victima ta , sunt neputincios în fața forței tale și totodată copleșit de ea . Nu sunt destul de tare să te combat și nici nu găsesc pe nimeni să îmi vină în ajutor . Se pare că…….sunt iremediabil pierdut, dar încă am curaj–te iubesc!
