Despre slabiciune…

bluebanner_zps6f79d4a3 „Slăbiciunea mea are ochii de culoarea malachitului și un râs de vrăjitoare” , ăsta era crezul înscris, cu fierul încins, în carnea  mea acum ceva timp și îl îmbrațișasem cu toată forța de care  eram  în stare la momentul respectiv. Am descoperit însă, că atunci când  spui lumii că ai o slăbiciune fără să crezi de fapt că ai așa ceva, acel lucru chiar devine o slăbiciune și te va ataca atunci când te aștepți mai puțin. Cum nu fac notă discordantă de la nici o lege naturală pe care în general noi locuitorii Grădinii Sălbatice o descoperim pe pielea noastră, slăbiciunea mea s-a dovedit a fi reală și a facut ceea ce face orice slăbiciune, m-a slăbit, m-a secătuit de forțe, pentru ca într-un final să mă lase aproape uscat, asemeni unei plante care este lăsată să stea  în soarele torid al unei zile de vară.

Noroc că am rădăcini puternice și într-o zi, așa slăbit cum eram, am ajuns în mâinile ei. Atent să nu mai rostesc ceva ce s-ar putea întoarce împotriva mea, am lăsat-o să-mi oblojească rănile așa cum știa ea mai bine. Ce pot să spun  e că  se descurca minunat și începuse să-mi placă, iar strălucirea din ochii ei atunci când avea grijă de rănile lăsate de fierul încins pe pielea mea, îmi spunea că și ei începuse să-i placă poate chiar la fel de mult cum îmi plăcea mie.  La un moment dat, după ce mă  întremasem, datorită ajutorului ei, i-am spus că sunt vindecat și că sunt pregătit să lupt din nou. Ochii i s-au umplut de lacrimi, oh! acei ochi mai negri decât izvorul nopții lui Blaga. I-am sărutat lacrimile ce se prelingeau fierbinți pe obrajii rosii și i-am luat mâna în mâna mea pentru a mi-o pune pe piept. O frenezie  nebună a cuprins-o în acel moment, plângea, dar chipul ei radia de o fericire totală, o evanescență cum nu mai vazusem nicicând. Lacrimile ce îi curgeau necontenit erau lacrimi provenite din cea mai pură fericire. Mi-a sărutat mâinile, s-a uitat lung la mine și mi-a mulțumit, dar acea privire mi-a fost de ajuns să-mi dau seama că în ea se petrecuse o schimbare spectaculoasă, era cu totul altă ființă acum că știa că inimile noastre bat ca una singura și întreaga ei ființă îmi mulțumea pentru tot.

Dar cum lucrurile bune pleacă mult mai repede decât vin, și lumina din ochii ei negri s-a stins până la urmă. Pentru tot ce s-a întâmplat cu fericirea ei mă fac răspunzător și îmi asum întreaga vină și dacă aș ști că dispariția mea din această lume ar face-o din nou să se simtă așa cum se simțea în ziua când i-am pus mâna pe pieptul meu pentru a-i arăta că inima mea bate doar pentru ea, aș face-o să stau pe gânduri, m-as cufunda în întuneric fără vreo urmă de regret, aș lăsa vânturile să îmi ia trupul și să mi-l împrăștie în toate cele 4 zări și aș lăsa toate fiarele pădurii să mă sfâșie cu dinții dacă asta ar face-o fericită. Știu însă că nu ar avea niciun rost, pentru că ceea ce i-am făcut a sfărămițat ceea ce simțea ea  așa cum o oglindă se  sparge în mii de bucățele care singure nu servesc niciunui scop, dar  împreună redau tot ceea ce apare înaintea lor în toată splendoarea – așa cum și iubirea ei pentru mine oferea spre admirația întregului univers fericirea din ochii ei negri. Fericirea aceea pură și inocentă provenită din adâncurile cele mai întunecate ale ființei, acolo unde, ca peste tot, pătrunsese iubirea și se făcuse stăpână pe acele unghere, luminându-le și îmbrăcându-le în straie luminoase pentru a demonstra lumii că oamenii sunt în esență buni și că răul din ei înseamnă doar lipsa iubirii. Nenorocirea a făcut ca decizia ei de a mă părăsi, să fie finală și irevocabilă și timpul mi-a răpit-o în acel moment pentru totdeauna…

Se spune că atunci când trădezi sentimentele și încrederea cuiva chiar și pentru un motiv banal, cum este curiozitatea, iei cu tine o parte din fericirea ce i-a fost hărăzită la naștere acelei persoane. Nu am știut acest lucru atunci și nici dacă l-aș fi știut nu i-aș fi dat crezare, consideram că dacă iubirea este destul de puternică atunci ea poate vindeca orice rană. Mi-am dat seama că numai un prost poate să aibă o asemenea concepție și  acum nu numai că am început să cred ce se spune despre faptul că trădarea este asasinul fericirii, dar am integrat adânc în conștiința mea acest lucru și am eliminat cuvântul trădare din vocabular. Știu că am realizat totul prea  târziu și mai știu că iarăși sunt secat de puteri, deși de data aceasta nu am spus nimic despre vreo slăbiciune. Dar se pare că avem slăbiciuni pe care nu le cunoaștem și despre care nu vorbim niciodată, iar până când găsesc din nou o Ea să mă vindece(dacă o să mai poată) las o lacrimă să ude acest rânduri pentru a le oferi credință, credință că m-am îndreptat în spirit deși sunt încă slăbit, pentru că așa cum lipsa căldurii înseamnă frig, lipsa luminii, întuneric, așa și lipsa iubirii înseamnă boală, slăbiciune, singurătate, durere….Iar eu sunt bolnav în acest moment!

Publicat în Cele din zilele negre | Lasă un comentariu

După ce șarpele și-a schimbat pielea

Snake_Skin_and_Box_

        Acum câteva luni eram rugat de un cititor să postez cât de des pot pentru că, spunea el,  așteaptă cu nerăbdare să devoreze tot ce scriu și aproape în fiecare postare se regăsește. Bine, nu au fost chiar astea cuvintele lui dar ce pot face sunt un Șșșșarpe, îmi place să exagerez. Dar să revin, la momentul respectiv sub frenezia momentului că cineva, acolo, e nerăbdător să citească crâmpeie ce îmi părăsesc lăcașul minții pentru a se așterne pe un server, am facut o promisiune. Am promis că o să postez cât de des pot, dar că niciodată nu va trece o săptămână fără să o fac și pentru asta, acum, îmi pare foarte rău. Îmi pare rău că am facut o promisiune pe care nu numai că nu am respectat-o, dar pe care știam că nu o voi respecta și totuși m-am încăpățânat să o fac. Îmi pare rău că am întârziat atât de mult și da poate nu am nici o scuză, dar îmi place să cred că nu e pe deplin vina mea. Recunosc în ultimele luni am avut de multe ori ocazia să revin, să postez, să întrețin până la urmă ceea ce începusem, dar uneori nu am avut puterea să o fac și alteori am preferat să cred că nu o am, deși o aveam. Evenimentele din viața mea, ce s-au petrecut în perioada cât am lipsit ar putea fi descrise ca făcând parte din ceea ce marea majoritate a oamenilor văd doar în telenovele. Dar hey! nu sunt aici să mă plâng și nici  să povestesc prin ce am trecut, pentru că nu sunt în siguranță informațiile pe care le-aș oferi și la un moment dat, poate, un musafir nepoftit ar ajunge la ele, iar  în al doilea rând nu am plănuit să revin pentru a fi compătimit pentru ceea ce mi s-a întâmplat, mi-am propus să revin și am să o fac în stil mare pentru că cei care au așteptat totuși un semn tot timpul acesta cât nu am fost prin preajmă, o merită din plin.

După cum spune și numele postării, s-au petrecut câteva schimbări majore în însăși fundamentul ființei mele de reptilă cu sânge rece și dacă metafora cu schimbatul pielii se referă doar la exterior, pot spune că și acolo s-a modificat câte ceva, dar voi nu ați avea de unde să știți pentru că habar nu aveți ce nuanță avea culoare pielii mele, nu știți dacă eram negru ca o mamba sau maroniu ca un șarpe cu clopoței, poate că eram galben ca un piton sau roșu ca un crotal, dar oricum aș fi fost înainte, acum sunt schimbat și probabil asta se va vedea în următoarele postări. Am spus că nu o să divulg nimic din toate câte mi s-au întâmplat în ultimul timp și am de gând să mă țin de cuvânt, dar nimeni nu spune că nu o să vă las să vă dați seama singuri. Cam atât despre revenirea mea! Următoarea postare vă va da o idee despre cum m-am ales cu piele nouă sau mai bine zis despre cum mă simt în pielea cea nouă, dar până atunci gândiți-vă doar la faptul că Șșșșșoaptele mele vă conduc din nou lumea.

Publicat în Preacuvintele | Lasă un comentariu

Gânduri dintr-o gară…

waiting_man

Stăteam zilele trecute în gara unui mic orășel din provincie și îmi așteptam cuminte trenul ce trebuia să sosească din clipă în clipă. Eram doar eu și gândurile mele, de fapt eram doar eu pentru că ele mai zburau aiurea și nu reveneau decât atunci când intra cineva în sala de așteptare pentru a se îndrepta spre ghișeul de unde se cumpără bilete. Timp de vreo câteva minute bune am stat singur acolo pe băncile mizere, ca peste tot prin „minunata țară”, în tot acest timp pașii niciunui călător neperindându-se prin micuța sală de aștepare. La un moment dat însă, privirea mi-a fost atrasă de o fată de vreo 17-18 ani care a intrat în sală și s-a îndreptat cu pași repezi spre casa de bilete. În spatele ei o femeie de vârstă mijlocie cu un bebeluș în brațe o urmau îndeaproape. Fata cea tânără s-a îndreptat spre ghișeu pentru a lua bilete, iar doamna cu bebelușul s-au așezat la un scaun distanță locul de unde stăteam eu. Gândurile mi-au revenit de pe unde plecaseră cu sorcova doar în momentul în care domnișoara s-a întors cu tichetele proaspăt cumpărate la locul unde se aflau celelalte două persoane, adică cealaltă persoană și jumătate. Privirea mi s-a ridicat brusc spre fata cea tânără și de-abia atunci am observat un detaliu pe care nu-l observasem la început; fata era de o frumusețe copleșitoare. Pesemne că gândurile mele de asta se întorseseră pentru a analiza ceea ce ochii vedeau. Avea o față aproape perfectă de culoarea laptelui,ochii de un verde aprins cu gene lungi și groase, buze subțiri și umede, câte o gropiță pe fiecare obraz catifelat și un păr ce i se revărsa pe umeri cuprinzând acea față superbă într-un tot minunat și stătea la doar o jumătate de metru depărtare de mine, am privit-o în voie timp de câteva secunde până când a observat că mă uit la ea și mi-a zâmbit. Din reflex mi-am mutat privirea în altă parte când urechile mele au prins ceea ce ea tocmai spunea și atunci am rămas pentru câteva clipe blocat cu privirea ațintită pe unul din pereții sălii de așteptare. Nu mi-a venit să cred ceea ce tocmai auzisem din gura ei. I se adresase bebelușului cu apelativul „Da, aici e mami !” . După ce mi-am revenit din șoc crezând că nu auzisem bine mi-am întors din privirea în direcția ei, între timp bebelușul nu mai stătea pe bancă ci ea se așezase în locul doamnei, iar copilașul stătea acum la ea în brațe în timp ce doamna cealaltă se ridicase și stătea în picioare în fața lor. Când am auzit-o spunându-i micuțului „ Haide vino la buni” mi-a fost clar că de fapt ea nu era mama copilului așa cum crezusem inițial, ci era bunica, iar fata ce mă surprinsese cu trăsăturile ei frumoase era de fapt adevărata mamă. O furie oarbă venită din senin m-a cuprins în momentul în care am realizat toate acestea și mi-am luat bagajul și am ieșit în aerul răcoros al dimineții.

Problema era că încă eram nervos și nu găseam motivul pentru care mă aflam în această stare. Să fi fost oare pentru că o fată atât de tânără și frumoasă și-a stricat viitorul dând naștere unui bebeluș la o vârstă atât de fragedă , sau eu de fapt eram nervos pe nedreptatea din această lume, pe faptul că în situația fetei din gară mai sunt mii de alte fete, pe faptul că viața nu e corectă cu toată lumea și că din prostie sau din neștiință unii se lasă purtați de ea în loc să-i ia frâiele în propriile mâini și să țină strâns și cu îndârjire de ele până când pot merge la trap după bunul plac. După ce m-am mai calmat, mi-am dat seama că în timp ce eram adâncit în gândurile mele lacrimi îmi udaseră obrajii îmbujorați de răcoarea dimineții. Da, am plâns. Am plans, pentru tot ce nu e corect pe lumea asta, pentru răutatea care există în univers și mai ales în oameni , am plâns pentru cei ce se lasă pe mâna destinului și sunt aduși de acesta în pragul distrugerii, am plâns pentru nefericiți, pentru cei ce nu știu să profite de sansele pe care le oferă viața, am plâns pentru cei ce au vocea necesară să schimbe națiuni dar își mușcă limba de teama că vor da greș, am plâns pentru cei ce se nasc cu inimă de leu și se lasă îmblânziți de societate și de oameni într-atâta încât ajung miei, am plâns pentru cei ce au lumina necesară să lupte cu întunericul,dar o ascund de teamă că vor fi copleșiți de cel din urmă și într-un final am plâns pentru viitor, pentru că lumea nu se îndreaptă în direcția bună, pentru că ziua de mâine nu a fost niciodată mai nesigură ca acum și pentru că am ajuns să ne gândim că ar trebui să trăim fiecare clipă ca și când ar fi ultima. Pentru toate acestea lacrimile mi-au șiroit pe obraji câteva minute bune și nu s-au oprit până când toată furia acumulată nu a fost dată afară și am revenit la ganduri mai bune. Mi-am dat seama că de cele mai multe ori oamenii își fac rău singuri, că deși ispitele există la tot pasul, nu este greu să le reziști dacă vrei să-ți fie bine. Tot atunci am realizat că sunt mulți cei care se lasă purtați de soartă, dar că din ce în ce mai mulți învață ca viața e grea și că destinul nu e ceva ce vine la pachet ci ceva ce se construiește cu propriile mâini, că pentru a fii fericit trebuie să lupți din toate puterile și cu toate resursele de care dispui, că pentru a ajunge sus mai întâi trebuie să te târăști pe coate și că într-un final dacă ai încredere în tine și știi ce vrei și unde vrei să ajungi la un moment dat vei fi acolo, indiferent de ce ai lăsat în urmă pe drumul spre acel țel.

Publicat în Cele din zilele negre | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Toamnă prin ochii Ei

her_sad_autumn_by_linkyq-d2zogx3

Adevărul e că îmi este frică de toamnă, poate că mereu mi-a fost însă de-abia acum recunosc. Mi-e teamă de vânturile ei turbate pentru că nu știu niciodată ce aduc și mai ales ce o sa-mi lase în curte, în casă sau în suflet. Mi-e frică de ploile ei reci pentru că răceala lor îmi pătrunde în oase și îmi zdruncină întreaga ființă. Fiecare picătură mare și înghețată trezește în mine o mare de amintiri, iar fiecare amintire trimite un fior ce-mi străbate tot trupul din cap pană în picioare asemeni unei unde ce se propagă în toate direcțiile pe suprafața liniștită a unui lac. Și apoi mai este cerul cel mohorât, zâmbetul mi se usucă pe buze de fiecare dată când îl privesc și parcă aș vrea să fug într-un loc de unde să nu-l mai pot vedea vreodată, dar el e mereu acolo, desupra mea, atotcuprinzător, impunător și…gri. Și dintre toate ale toamnei cel mai tare mă înspăimântă singurătatea, în fiecare toamnă mă trezesc mai singură ca niciodată și de fiecare dată e mai rău ca toamna precedentă de parcă întreg universul mă vrea să-i fiu mireasă și nimeni altcineva nu are voie să-mi stea în preajmă, prieteni, familie, cunoștințe , toți mă părăsesc toamna ca și cum i-ar înghiți pământul. Și unde mai pui că în tot acest timp îmi apare și acea senzație dată de nevoia acută de a fi protejată împotriva tuturor fantomelor toamnei, pentru că toate mă bântuie în acest anotimp de parcă s-au vorbit între ele și și-au făcut împreună program să dea reprezentații „one seaseon only”. Iar ceea ce este de-a dreptul tulburător petntru mine e că protecția de care am atâta nevoie întârzie să apară; pesemne că o fi cotit-o undeva greșit purtată de vântul acesta aducător de rele și iată cum deznădejdea pune stăpânire cu pași repezi pe domeniul meu.
Încet, încet printre toate acestea își face loc și disperarea, venită cu o rafală de vânt din cine știe ce loc mizer, se cuibărește adânc înlăuntrul ființei mele ca și cum și ea ar căuta adăpost împotriva vremii de afară și nu eu. Și aș primi-o cu brațele deschise dacă nu ar fi atât de nepoliticoasă încât să vină însoțită… Da, mereu își aduce prietenii(durere, suferință, ură, furie ș.a) cu ea, de parcă sufletul meu ar fi cantina săracilor sau adăpost pentru oamenii străzii. Și în acest mod odată cu vânturile și ploile de toamnă toate stihiile își găsesc sălașul în mine și eu sunt nevoită să iau acul și ața și să încep să peticesc tot ce strică ele, și uneori îmi pare că nu mai termin, am atât de multe petice de pus încât de cele mai multe ori îmi vine să renunț. Vântul șuieră turbat afară, și doar câte o frunză se mai lipește din când de gemul udat acum de stropii mari ce cad necontenit din gri-ul cel înalt, iar eu nu am terminat încă de cusut…

Publicat în Cele din zilele negre | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Un nou început.

New Begining

Long time no see ….parcă așa spune englezul . Într-adevăr poate prea multă vreme a trecut de când degetele mele nu au mai atins clapele tastaturii și încă și mai multă de când nu am mai publicat nimic aici. Întrebarea care se pune este de ce am revenit ? iar răspunsul meu este că „ nici nu am plecat niciodată „ , am fost pe aici, poate că nu mi-am făcut simțită prezența, dar eram prezent și în plus atunci când te gândești la schimbări nu trebuie să afle toată lumea, ceilalți trebuie să vadă doar schimbarea și atât. Și asta am făcut eu între timp , m-am gândit în ce direcție să o apuc cu blogul acesta și ….spre surprinderea mea și a altora , deși mi-a luat cam mult( vor spune unii ) , m-am decis . Din acest moment înainte aici va sălășui numai ceea ce cred eu că merită să scriu și să public , de azi înainte am încheiat cu post-urile răspuns către tipe a căror notrietate depășește limitele, totul se încheie aici, iar dacă vi se pare că până acum am scris cât de cât bine…..să vă tineți fratilor ! pentru că am de gând să vă dau pe spate..la propriu . Promit cel puțin o postare pe săptămână , iar dacă nu mă țin de promisiune aveți tot dreptul să mă trageți de ureche sau să mă înjurați cât mai politicos posibil ……

P.S : I will rock your way of thinking !

Publicat în Preacuvintele | Etichetat , , , , , | 8 comentarii

Corespondență-Despre Femei

Man Writing Letter
Răspuns la scrisoarea unui prieten: http://marcubogdan.wordpress.com/2013/06/22/femeia-minunat-mister-rosu/

Dragă prietene ,

Trebuie sa-ți spun că scrisoarea ta mi-a umplut inima de bucurie. Se pare că este adevărată zicala : „ Cine se aseamănă se adună” ; pentru că noi doi ne asemănăm ca două picături de apă în gândirea și simțămintele legate de această entitate în care se ghicesc, parcă ascunse, toate misterele universului.

Nu am de gând să irosesc cuvintele pentru a-ți face aici o descriere a femeii așa cum mi-ai facut tu mie. Consider că descrierea ta ar trebui să fie Crezul oricărui bărbat ce gândește aidoma nouă și în consecință ar trebui postată pe toate zidurile clădirilor în speranța că va mai descreți una sau două minți încuiate ce trebuiesc aduse la liman.Prietene tot ceea ce ai descoperit despre urmașele Evei , fie meditând de unul singur, sau chiar din mijlocul acțiunii, când între două îmbrățișări pătimașe încercai să pătrunzi tainele celor cu care erai, strivindu-le buzele în timp ce cu ochii le pătrundeai privirea, sondând parcă întreaga lor ființă , este în întregime adevărat. La fel ca și tine cu ceva timp în urmă am descoperit că…Ele , cele care ne înseninează zilele atunci când furtuna se arată la orizont , trebuie ridicate pe un piedestal asemeni unor statui a căror valoare nu poate fi estimată, trebuie venerate asemeni zeițelor elene, trebuie expuse asemeni celui mai valoros tablou de Rafael și nu în ultimul rând trebuie protejate așa cum pirații mărilor își protejau comorile cele mai strălucitoare.
Așa cum ziceam, nu am să-și spun lucruri pe care deja văd că le cunoști. Ceea ce am să-ți spun însă are legătură cu însăși chintesența acestor ființe miraculoase.Am să-ți vorbesc dragul meu prieten despre…………. sufletul femeii.

Mă gândeam de multe ori cu ce aș putea să compar sufletul celei de lângă mine, al mamei mele, al surorii, al iubitei sau al celei mai bune amice ca să pot vedea cum ar arăta în realitate. Până nu demult nu găsisem niciun răspuns în acest sens și parcă pe undeva îmi venea să renunț. Dar se pare că J.G.G Marquez avea dreptate : „ Nu trebuie să te agiți pentru nimic , lucurile cele mai bune se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin” și așa a fost și în cazul meu. Într-o seară , la asfințit în timp ce stăteam pe una din plajele din România mi-am aflat răspunsul ; „ Sufletul femeii este așijderea mării ” . Da, asemeni mării cu toate ale ei. Și am să-ți explic și de ce această analogie este cea mai potrivită pentru a descrie esența ce animă corpul oricărei doamne sau domnișoare. Prietene drag, tuturor ne place marea într-o anumită măsură așa cum nouă, tuturor bărbaților ne plac femeile, unora mai mult , altora mai puțin. Unii, ca noi le adoră și nu văd lumea fără ele ,iar alții, dimpotrivă, nu le-ar putea vedea niciodată mai presus de propria lor persoană, dar într-un final orice bărbat iubește femeia așa cum orice floare iubește apa. Dar să revin la mare, oh! marea atât de liniștită în zilele senine, atât de calmă și atât de frumoasă încât îți vine să te lași purtat de ea fără țintă zile întregi. Așa este si sufletul unei femei fericite care are parte de toată dragostea pe care o merită. Sufletul acestor femei este cald, bun, și radiază de bunăstare exact așa cum marea strălucește la atingerea razelor soarelui.

Dar câți dintre noi nu am văzut marea și în alte ipostaze, de exemplu marea învolburată, cu talazurile-i furioase ce se sparg cu putere de mal, cu norii nergi si amenințători de deasupra ce nu prevestesc nimic bun și cu pescărușii și albatroșii ce luptă împotriva curentului pentru a ajunge pe mal și a se adăposti din calea furtunii. Nu de puține ori mi-a fost dat să găsesc sufletul femeilor din jurul meu în această stare de mare tumultoasă și neliniștită , în această stare de haos amenințător ce poate mătura totul în calea lui așa cum fac valurile unei mări spumegânde. Femei cu dorințe neîmplinite, femei cu frustrări acumulate de-a lungul timpului, femei cu răni adânci ce încă sângerează, femei a căror durere se citește fără prea mare efort pe chip și femei a căror suferință emană din fiecare por, acestea sunt femeile cu sufletul ca marea în timpul furtunii, acestea sunt femeile pe care noi, animalele, le batjocorim , le terfeilm prin noroi, le oferim orice altceva în afară de respectul și iubirea ce li se cuvin, le jignim de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, și asemeni mării ele înghit totul și șterg totul cu valurile lor, așa cum mizeriile lăsate pe faleze sunt măturate de undele furibunde ale mării. Și tot asemeni mării sufletul unei femei dă dovadă de o forță și o putere inimaginabilă pentru că după ce trece furtuna și răsare soarele marea revine la calmitatea ei obișnuită. Așa se întâmplă și cu femeile unele mai greu , altele mai ușor, dar toate depășesc obstacolele ce se intrepun în calea lor și înfruntă furtunile din viața lor pentru a primi o nouă șansă de a fi fericite și de a pune un zâmbet acolo unde au curs lacrimi.

Mai este însă , dragă prieten, o dimensiune a sufletului feminin ce se aseamănă izbitor de mult cu marea. Acea dimensiune este cea care înglobează așa cum ți-am spus toate misterle universului și toate tainele cosmosului. Vorbesc acum despre profunzimea sufletului unei femei. Nu există ființă în toată lumea știută de noi care să cunoască adâncimi sufletești mai mari decât femeia. Sufletul femeii este asemeni unui bol fără fund. Te face să te întrebi de unde poate să iasă mereu atâta forță, atâtă devotament, atâta iubire și câte altele de care este în stare o femeie. Și marea tot la fel este, chiar când cred oamenii ce o studiază că au aflat tot ce se putea despre ea , aceasta îi surpinde în cele mai spectaculoase moduri, le oferă o nouă specie biologilor marini , un nou curent hidrologilor, un nou vulcan subacvatic vulcanologilor marini și lista poate continua. Asemeni mării femeile din viața noastră sunt un izvor nesecat de surprize și energie. Iar misterele din sufletul fiecărei femei, pe care noi bărbații nu le vom elucida vreodată, sunt identice cu tot ceea ce oferă marea arheologilor de pretutindeni ,situri întregi acoperite de mare rămân învăluite în negura vremurilor, culturi vechi de mii de ani zac acoperite de mare fără a li se cunoaște originea sau modalitatea în care au ajuns acolo.

Adevărul este, dragul meu prieten, că omul nu a putut îmblânzi niciodată marea și nici să-i pătrundă pe deplin tainele așa cum nici noi, bărbații, nu vom reuși vreodată să cunoaștem în întregime sufletele ființelor diafane din viața noastră pe care le numim generic……FEMEI.

Publicat în Preacuvintele | Etichetat , , | 13 comentarii

Despre cei ce au renunțat la sufletele lor

meganfoxarmanicodewoman

Până în momentul în care am întâlnit-o  credeam că am să port veșnic cu mine mănușile cele albe ,credeam că ele sunt stigma mea. Până la ea,  niciuna dintre femeile de după „cea  cu buze roșii și  miros de mare”,  nu acceptase cu atâta ușurință și nepăsare că eu nu mai am nimic de oferit, că tot ceea ce avusesem eu de dat fusese dat demult. Dar ea este altfel,  este sinceră atunci când îmi spune că nu vrea nimic de la mine și că nu vrea să ia nimic din ce este al meu, în fond și dacă ar vrea  nu ar avea ce să ia, tot ce aveam  a rămas la altcineva și de atunci sunt  un vânzător fără marfă. Probabil m-a citit încă de la început și știe că atâtea înaintea ei au crezut că mă pot schimba încât nu face nici cel mai mic efort în privința asta, știe că toate cele care au încercat au eșuat lamentabil și că în afară de  anumite desfătări carnale nu le-am putut da nimic. Mi-a spus într-o zi că sunt primul dintre mulți alții caruia i-ar spune numele ei adevărat  și apoi a rămas o vreme în tăcere privind în gol , parcă gândindu-se dacă ar face bine să-mi divulge secretul ei. Mi-am dat seama atunci că la fel ca mine și ea avea un ritual de protecție, eu aveam mănușile mele albe, iar ea avea un nume diferit pentru fiecare bărbat ce ajungea în viața ei. La fel ca și mine și ea a trebuit să se supună încercărilor altora de a o face să simtă din nou ,dar atunci când însăși esența simțirilor tale lipsește cum mai poți oare să simți? Și ea jurat cândva că nu va mai permite niciodată ca numele ei  adevărat să sălășuiască în mintea vreunui bărbat atâta timp cât la plecare i se pune întrebarea  : „Când te întorci ?”

Poate că de asta am și întâlnit-o, pentru că ne asemănăm atât de mult ; eu fără suflet , ea fără suflet , facem cu rândul cuibărindu-ne  în spațiul gol  din pieptul celuilalt fără să ne dorim nimic mai mult. Drumurile ni s-au încrucișat într-o seară ploioasă de toamnă. Ea aștepta,  udă leoarcă la un colț de stradă sub streașina mult prea mică pentru a o adăposti a unei clădiri , să se oprească ploaia. Eu mă întorceam acasă la adăpostul umbrelei mele , cu gândurile aiurea , privind cum stropii de ploaie se strivesc de asfalt pentru ca apoi să se contopească în șuvoaie ce se scurgeau prin găurile canalizărilor. I-am zărit silueta lipită de peretele clădirii sub care se adăpostise înainte să-i văd chipul ,se pare că  și ea mă observase pe mine pentru că eram singurul trecător ce se plimba prin ploaie la acea oră ,iar atunci când am vrut să-i privesc chipul peste care cădeau necontenit picături mari de apă , privirile ni s-au întâlnit insantaneu.  Nu m-am putut abține și i-am oferit un loc sub umbrelă precum și posibilitatea de a o conduce până acasă. A aceptat fără să spună vreun cuvânt și când am ajuns în fața blocului în care locuia m-a invitat să urc. Așa a început ceea ce noi numim acum pactul celor fără suflet.  I-am cerut într-o zi să-mi dezvăluie numele ei adevărat, pentru că eu oricum nu mai am un altar pe care să-l gravez și de atunci trec pe la ea din vreme în vreme fără teama că într-o noapte plecare mea va fi udată cu lacrimi sărate. Mi-a spus odată despre cel  care deținea  sufletul ei, cel ce se îmbrăca în albastru și mirosea a tutun,iar eu i-am vorbit despre femeia cu miros de mare, i-am povestit despre cum am fost dat afară cu brutalitate dintr-un suflet în care speram să trăiesc toată viața. Ne-am îmbrățișat timp de câteva minute atunci parcă pentru a ne consola unul în brațele celuilalt și a uita pentru câteva clipe de handicapul nostru.

Fără să ne spunem o vorbă s-a creat între noi o înțelegere pecetluită doar de gândurile și amintirile noastre. În rarele dăți când îi calc pragul încerc să aduc cât mai mult cu cel care își tatuase numele în carnea ei , uneori, înainte să merg la ea fac un popas în baruri unde se fumează mult pentru ca pielea și hainele mele să prindă un miros puternic de tutun așa cum avea el , iar ea își udă trupul cu apă de mare pentru a o imita pe cea cu buze roșii ce îmi tulbură visele. Ne-am făcut un obicei din a juca aceste roluri unul pentru celălat și respectăm cu strictețe, de fiecare dată când ne  întâlnim, punerea în scenă a piesei noastre.

V-am spus și vouă despre ea pentru că zilele trecute am hotărât să nu îmi mai pun mănușile și să o părăsesc în fugă  înainte să mă prindă dimineața. De data aceasta am rămas cu ea întreaga noapte ,iar zorile ne-au surprins dormind îmbrățișați în patul ei. Am hotărât amândoi că nu mai avem nici o șansă să recuperăm ce e al nostru de drept și de asta am și renunțat  . Ne merge bine așa ca între persoane goale pe dinăuntru , eu golit de fata cu buze roșii , iar ea  de cel cu cămașa albastră.

Publicat în Preacuvintele | Etichetat , , , , , | 4 comentarii