Gânduri dintr-o gară…

waiting_man

Stăteam zilele trecute în gara unui mic orășel din provincie și îmi așteptam cuminte trenul ce trebuia să sosească din clipă în clipă. Eram doar eu și gândurile mele, de fapt eram doar eu pentru că ele mai zburau aiurea și nu reveneau decât atunci când intra cineva în sala de așteptare pentru a se îndrepta spre ghișeul de unde se cumpără bilete. Timp de vreo câteva minute bune am stat singur acolo pe băncile mizere, ca peste tot prin „minunata țară”, în tot acest timp pașii niciunui călător neperindându-se prin micuța sală de aștepare. La un moment dat însă, privirea mi-a fost atrasă de o fată de vreo 17-18 ani care a intrat în sală și s-a îndreptat cu pași repezi spre casa de bilete. În spatele ei o femeie de vârstă mijlocie cu un bebeluș în brațe o urmau îndeaproape. Fata cea tânără s-a îndreptat spre ghișeu pentru a lua bilete, iar doamna cu bebelușul s-au așezat la un scaun distanță locul de unde stăteam eu. Gândurile mi-au revenit de pe unde plecaseră cu sorcova doar în momentul în care domnișoara s-a întors cu tichetele proaspăt cumpărate la locul unde se aflau celelalte două persoane, adică cealaltă persoană și jumătate. Privirea mi s-a ridicat brusc spre fata cea tânără și de-abia atunci am observat un detaliu pe care nu-l observasem la început; fata era de o frumusețe copleșitoare. Pesemne că gândurile mele de asta se întorseseră pentru a analiza ceea ce ochii vedeau. Avea o față aproape perfectă de culoarea laptelui,ochii de un verde aprins cu gene lungi și groase, buze subțiri și umede, câte o gropiță pe fiecare obraz catifelat și un păr ce i se revărsa pe umeri cuprinzând acea față superbă într-un tot minunat și stătea la doar o jumătate de metru depărtare de mine, am privit-o în voie timp de câteva secunde până când a observat că mă uit la ea și mi-a zâmbit. Din reflex mi-am mutat privirea în altă parte când urechile mele au prins ceea ce ea tocmai spunea și atunci am rămas pentru câteva clipe blocat cu privirea ațintită pe unul din pereții sălii de așteptare. Nu mi-a venit să cred ceea ce tocmai auzisem din gura ei. I se adresase bebelușului cu apelativul „Da, aici e mami !” . După ce mi-am revenit din șoc crezând că nu auzisem bine mi-am întors din privirea în direcția ei, între timp bebelușul nu mai stătea pe bancă ci ea se așezase în locul doamnei, iar copilașul stătea acum la ea în brațe în timp ce doamna cealaltă se ridicase și stătea în picioare în fața lor. Când am auzit-o spunându-i micuțului „ Haide vino la buni” mi-a fost clar că de fapt ea nu era mama copilului așa cum crezusem inițial, ci era bunica, iar fata ce mă surprinsese cu trăsăturile ei frumoase era de fapt adevărata mamă. O furie oarbă venită din senin m-a cuprins în momentul în care am realizat toate acestea și mi-am luat bagajul și am ieșit în aerul răcoros al dimineții.

Problema era că încă eram nervos și nu găseam motivul pentru care mă aflam în această stare. Să fi fost oare pentru că o fată atât de tânără și frumoasă și-a stricat viitorul dând naștere unui bebeluș la o vârstă atât de fragedă , sau eu de fapt eram nervos pe nedreptatea din această lume, pe faptul că în situația fetei din gară mai sunt mii de alte fete, pe faptul că viața nu e corectă cu toată lumea și că din prostie sau din neștiință unii se lasă purtați de ea în loc să-i ia frâiele în propriile mâini și să țină strâns și cu îndârjire de ele până când pot merge la trap după bunul plac. După ce m-am mai calmat, mi-am dat seama că în timp ce eram adâncit în gândurile mele lacrimi îmi udaseră obrajii îmbujorați de răcoarea dimineții. Da, am plâns. Am plans, pentru tot ce nu e corect pe lumea asta, pentru răutatea care există în univers și mai ales în oameni , am plâns pentru cei ce se lasă pe mâna destinului și sunt aduși de acesta în pragul distrugerii, am plâns pentru nefericiți, pentru cei ce nu știu să profite de sansele pe care le oferă viața, am plâns pentru cei ce au vocea necesară să schimbe națiuni dar își mușcă limba de teama că vor da greș, am plâns pentru cei ce se nasc cu inimă de leu și se lasă îmblânziți de societate și de oameni într-atâta încât ajung miei, am plâns pentru cei ce au lumina necesară să lupte cu întunericul,dar o ascund de teamă că vor fi copleșiți de cel din urmă și într-un final am plâns pentru viitor, pentru că lumea nu se îndreaptă în direcția bună, pentru că ziua de mâine nu a fost niciodată mai nesigură ca acum și pentru că am ajuns să ne gândim că ar trebui să trăim fiecare clipă ca și când ar fi ultima. Pentru toate acestea lacrimile mi-au șiroit pe obraji câteva minute bune și nu s-au oprit până când toată furia acumulată nu a fost dată afară și am revenit la ganduri mai bune. Mi-am dat seama că de cele mai multe ori oamenii își fac rău singuri, că deși ispitele există la tot pasul, nu este greu să le reziști dacă vrei să-ți fie bine. Tot atunci am realizat că sunt mulți cei care se lasă purtați de soartă, dar că din ce în ce mai mulți învață ca viața e grea și că destinul nu e ceva ce vine la pachet ci ceva ce se construiește cu propriile mâini, că pentru a fii fericit trebuie să lupți din toate puterile și cu toate resursele de care dispui, că pentru a ajunge sus mai întâi trebuie să te târăști pe coate și că într-un final dacă ai încredere în tine și știi ce vrei și unde vrei să ajungi la un moment dat vei fi acolo, indiferent de ce ai lăsat în urmă pe drumul spre acel țel.

Anunțuri

Despre Il Serpente

My whissssssperssss will always rule your world
Acest articol a fost publicat în Cele din zilele negre și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s