Toamnă prin ochii Ei

her_sad_autumn_by_linkyq-d2zogx3

Adevărul e că îmi este frică de toamnă, poate că mereu mi-a fost însă de-abia acum recunosc. Mi-e teamă de vânturile ei turbate pentru că nu știu niciodată ce aduc și mai ales ce o sa-mi lase în curte, în casă sau în suflet. Mi-e frică de ploile ei reci pentru că răceala lor îmi pătrunde în oase și îmi zdruncină întreaga ființă. Fiecare picătură mare și înghețată trezește în mine o mare de amintiri, iar fiecare amintire trimite un fior ce-mi străbate tot trupul din cap pană în picioare asemeni unei unde ce se propagă în toate direcțiile pe suprafața liniștită a unui lac. Și apoi mai este cerul cel mohorât, zâmbetul mi se usucă pe buze de fiecare dată când îl privesc și parcă aș vrea să fug într-un loc de unde să nu-l mai pot vedea vreodată, dar el e mereu acolo, desupra mea, atotcuprinzător, impunător și…gri. Și dintre toate ale toamnei cel mai tare mă înspăimântă singurătatea, în fiecare toamnă mă trezesc mai singură ca niciodată și de fiecare dată e mai rău ca toamna precedentă de parcă întreg universul mă vrea să-i fiu mireasă și nimeni altcineva nu are voie să-mi stea în preajmă, prieteni, familie, cunoștințe , toți mă părăsesc toamna ca și cum i-ar înghiți pământul. Și unde mai pui că în tot acest timp îmi apare și acea senzație dată de nevoia acută de a fi protejată împotriva tuturor fantomelor toamnei, pentru că toate mă bântuie în acest anotimp de parcă s-au vorbit între ele și și-au făcut împreună program să dea reprezentații „one seaseon only”. Iar ceea ce este de-a dreptul tulburător petntru mine e că protecția de care am atâta nevoie întârzie să apară; pesemne că o fi cotit-o undeva greșit purtată de vântul acesta aducător de rele și iată cum deznădejdea pune stăpânire cu pași repezi pe domeniul meu.
Încet, încet printre toate acestea își face loc și disperarea, venită cu o rafală de vânt din cine știe ce loc mizer, se cuibărește adânc înlăuntrul ființei mele ca și cum și ea ar căuta adăpost împotriva vremii de afară și nu eu. Și aș primi-o cu brațele deschise dacă nu ar fi atât de nepoliticoasă încât să vină însoțită… Da, mereu își aduce prietenii(durere, suferință, ură, furie ș.a) cu ea, de parcă sufletul meu ar fi cantina săracilor sau adăpost pentru oamenii străzii. Și în acest mod odată cu vânturile și ploile de toamnă toate stihiile își găsesc sălașul în mine și eu sunt nevoită să iau acul și ața și să încep să peticesc tot ce strică ele, și uneori îmi pare că nu mai termin, am atât de multe petice de pus încât de cele mai multe ori îmi vine să renunț. Vântul șuieră turbat afară, și doar câte o frunză se mai lipește din când de gemul udat acum de stropii mari ce cad necontenit din gri-ul cel înalt, iar eu nu am terminat încă de cusut…

Anunțuri

Despre Il Serpente

My whissssssperssss will always rule your world
Acest articol a fost publicat în Cele din zilele negre și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s