Despre cei ce au renunțat la sufletele lor

meganfoxarmanicodewoman

Până în momentul în care am întâlnit-o  credeam că am să port veșnic cu mine mănușile cele albe ,credeam că ele sunt stigma mea. Până la ea,  niciuna dintre femeile de după „cea  cu buze roșii și  miros de mare”,  nu acceptase cu atâta ușurință și nepăsare că eu nu mai am nimic de oferit, că tot ceea ce avusesem eu de dat fusese dat demult. Dar ea este altfel,  este sinceră atunci când îmi spune că nu vrea nimic de la mine și că nu vrea să ia nimic din ce este al meu, în fond și dacă ar vrea  nu ar avea ce să ia, tot ce aveam  a rămas la altcineva și de atunci sunt  un vânzător fără marfă. Probabil m-a citit încă de la început și știe că atâtea înaintea ei au crezut că mă pot schimba încât nu face nici cel mai mic efort în privința asta, știe că toate cele care au încercat au eșuat lamentabil și că în afară de  anumite desfătări carnale nu le-am putut da nimic. Mi-a spus într-o zi că sunt primul dintre mulți alții caruia i-ar spune numele ei adevărat  și apoi a rămas o vreme în tăcere privind în gol , parcă gândindu-se dacă ar face bine să-mi divulge secretul ei. Mi-am dat seama atunci că la fel ca mine și ea avea un ritual de protecție, eu aveam mănușile mele albe, iar ea avea un nume diferit pentru fiecare bărbat ce ajungea în viața ei. La fel ca și mine și ea a trebuit să se supună încercărilor altora de a o face să simtă din nou ,dar atunci când însăși esența simțirilor tale lipsește cum mai poți oare să simți? Și ea jurat cândva că nu va mai permite niciodată ca numele ei  adevărat să sălășuiască în mintea vreunui bărbat atâta timp cât la plecare i se pune întrebarea  : „Când te întorci ?”

Poate că de asta am și întâlnit-o, pentru că ne asemănăm atât de mult ; eu fără suflet , ea fără suflet , facem cu rândul cuibărindu-ne  în spațiul gol  din pieptul celuilalt fără să ne dorim nimic mai mult. Drumurile ni s-au încrucișat într-o seară ploioasă de toamnă. Ea aștepta,  udă leoarcă la un colț de stradă sub streașina mult prea mică pentru a o adăposti a unei clădiri , să se oprească ploaia. Eu mă întorceam acasă la adăpostul umbrelei mele , cu gândurile aiurea , privind cum stropii de ploaie se strivesc de asfalt pentru ca apoi să se contopească în șuvoaie ce se scurgeau prin găurile canalizărilor. I-am zărit silueta lipită de peretele clădirii sub care se adăpostise înainte să-i văd chipul ,se pare că  și ea mă observase pe mine pentru că eram singurul trecător ce se plimba prin ploaie la acea oră ,iar atunci când am vrut să-i privesc chipul peste care cădeau necontenit picături mari de apă , privirile ni s-au întâlnit insantaneu.  Nu m-am putut abține și i-am oferit un loc sub umbrelă precum și posibilitatea de a o conduce până acasă. A aceptat fără să spună vreun cuvânt și când am ajuns în fața blocului în care locuia m-a invitat să urc. Așa a început ceea ce noi numim acum pactul celor fără suflet.  I-am cerut într-o zi să-mi dezvăluie numele ei adevărat, pentru că eu oricum nu mai am un altar pe care să-l gravez și de atunci trec pe la ea din vreme în vreme fără teama că într-o noapte plecare mea va fi udată cu lacrimi sărate. Mi-a spus odată despre cel  care deținea  sufletul ei, cel ce se îmbrăca în albastru și mirosea a tutun,iar eu i-am vorbit despre femeia cu miros de mare, i-am povestit despre cum am fost dat afară cu brutalitate dintr-un suflet în care speram să trăiesc toată viața. Ne-am îmbrățișat timp de câteva minute atunci parcă pentru a ne consola unul în brațele celuilalt și a uita pentru câteva clipe de handicapul nostru.

Fără să ne spunem o vorbă s-a creat între noi o înțelegere pecetluită doar de gândurile și amintirile noastre. În rarele dăți când îi calc pragul încerc să aduc cât mai mult cu cel care își tatuase numele în carnea ei , uneori, înainte să merg la ea fac un popas în baruri unde se fumează mult pentru ca pielea și hainele mele să prindă un miros puternic de tutun așa cum avea el , iar ea își udă trupul cu apă de mare pentru a o imita pe cea cu buze roșii ce îmi tulbură visele. Ne-am făcut un obicei din a juca aceste roluri unul pentru celălat și respectăm cu strictețe, de fiecare dată când ne  întâlnim, punerea în scenă a piesei noastre.

V-am spus și vouă despre ea pentru că zilele trecute am hotărât să nu îmi mai pun mănușile și să o părăsesc în fugă  înainte să mă prindă dimineața. De data aceasta am rămas cu ea întreaga noapte ,iar zorile ne-au surprins dormind îmbrățișați în patul ei. Am hotărât amândoi că nu mai avem nici o șansă să recuperăm ce e al nostru de drept și de asta am și renunțat  . Ne merge bine așa ca între persoane goale pe dinăuntru , eu golit de fata cu buze roșii , iar ea  de cel cu cămașa albastră.

Anunțuri

Despre Il Serpente

My whissssssperssss will always rule your world
Acest articol a fost publicat în Preacuvintele și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Despre cei ce au renunțat la sufletele lor

  1. Andreea zice:

    Extraordinar de frumos! Si astfel completand unul altuia golul ramas, pana cand au trait impreuna, asa imbratisati?

  2. Andreea zice:

    Uitasem..intre timp sufletele se vor regenera, nu? Doar astfel golul unuia se poate umple cu golul altuia, astfel se face un gol plin…:D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s