Îl aștepta mereu în aceeași poziție și cu aceeași expresie temătoare ce i se putea citi pe chipul alb ,de parcă urmă să se întâlnească cu propriul călău . Îl privea impasibilă atunci când deschidea ușa sufletului ei și doar zăngănitul lacătelor ce-l însoțeau o mai trezea din reverie .Atunci îl fixa cu privirea și îi venea să plângă pentru că îi tulbura de fiecare dată liniștea cu lacătele lui ce scoteau sunete stringente , cu ușile lui zăvorâte și fără chei , cu zidurile înalte, de oțel, pe care el le ridica între ei mereu. Din spatele ” DA-ului ” ,ea, încerca să-i mângâie chipul ,dar el se retrăgea .Vedea cum povara atâtor metale ,adunate pentru a se fereca înăuntru ,îl apăsa îngrozitor și cum întreaga sa ființă se cutremura sub greutatea lor . Și ar fi vrut să-l ajute ,să-l salveze ,dar nu avea cum ; el nu o lăsa. Se punea de fiecare dată ,stană de piatră, în fața ” NU-ului „său și stătea acolo ,nemișcat,fără să scoată un cuvânt ,privind-o doar insistent în ochii ei mari ,parcă păzindu-l ,parcă protejându-l ca nu cumva ea să i-l fure. Și niciodată nu-i dădea voie să îl ajute , ar fi vrut el ca într-o bună zi să vină la ea cu o ladă mare plină cu chei , pe care să i-o trântească în față și amândoi să înceapă să deschidă tot ceea ce încuiase ,dar pur și simplu nu putea să-și permită riscul de a rămâne deschis , asemeni unei cărți uitate pe o bancă în parc pe care orice trecător poate să-și arunce privirea , în fața nimănui.
Câteodată îl privea cum încearcă să deschidă măcar una din ușile ferecate , sau să descuie vreun lacăt ruginit, sau să dărâme un zid înalt din cele pe care le ridicase pentru a-și păzi avuția. În unele zile , un zâmbet fin i se așternea pe față pentru că el reușea să se deschidă puțin și prin deschizătură ea întrezărea ceea ce râvnise încă de la început …..sufletul lui. Iar de fiecare dată , parcă pentru a-l încuraja , ea îl aștepta goală , dezvelită de tot ceea ce ar fi putut să ascundă vreo părticică din ființa ei gingașă , îl aștepta exact așa cum era ea , cu măștile scoase și aliniate frumos pe masă , cu veștmintele aruncate la întâmplare prin toată casa , nemachiată și nefardată ,singurul lucru ce mai rămânea pe ea fiind doar parfumul dragostei ce i-o purta ,parfum ce emana din fiecare centimetru de piele . De acolo de unde se postase ferm și categoric în fața ” NU-ului său ” , cu tot metalul acela de culoare albastră încă apăsându-i pe umeri , el o privea cu o dorință nesățioasă de a o iubi . Ar fi vrut să se scuture odată de tot ceea ce despărțea lumile lor și să își contopească sufletul cu cel expus în fața lui ,atât de pur ,atât de inocent , atât de curat , atât de plin de ființa lui , și atât de saturat de dragostea și de nevoia de el . Ar fi vrut ,dar de la a vrea până la a face e cale lungă , iar el nu avea puterea să transforme gândul și dorința în faptă . Alegea astfel să o chinuie în fiecare zi să-i dea speranțe cu un lacăt dat la o parte ,când alte câteva sute așteptau neclintite să fie deschise , o înnebunea în fiecare zi cu promisiuni că într-o zi toate zidurile vor pica ,când de fapt , zidurile erau de neînvins ,o amăgea mereu că o să-i aducă toate cheile de la ușile sufletului său ,dar cheile erau de mult pe fundul unei mări . Uneori el , se ascundea în spatele ” NU-ului ‘ său din milă ; spera că poate ea va reuși ,singură , sa transforme ” NU-ul ” în ” DA ” , spera că prin faptul că îl iubea ca o nebuna , așa cum o floare iubește soarele , îl va face să o iubească și el ,dar zilele treceau și nimic nu se întâmpla …….sau cel puțin așa credea el . Într-o zi se pare , când venise ceasul să plece , în casa ei se aflau mai multe lacăte decât ar fi trebuit …….
Nimeni nu știe cum s-a terminat povestea , timpul și-a spus cuvântul și în cazul lor , într-o zi cu soare strălucitor cei doi au dispărut fără urmă , fără posibilitate de întoarcere .Nu putem decât să presupunem ce s-a întâmplat mai departe , nu putem decât să presupunem cum a continuat totul , că el s-a retras complet în spatele ” NU-ului ” său și a lăsat-o pe ea să-l modifice ,să-l transforme într-un ” DA ” la fel ca al ei ,sau că ea s-a săturat să tot încerce și a fost convinsă de duritatea lui să renunțe la ” DA-ul ” ei .Sau poate până la urmă au pornit amândoi de mână într-o călătorie fără sfârșit și sunt și acum fericiți undeva în acest univers fără margini .
Jurnalul Șarpelui 